Sarabanda Artagosilor, volumul 1

Intr-o duminica de august, asa, mai pe-nserat, Regentul Dolofe se pregatea sa se ridice de pe tronul sau urias, unde-si facea veacul, spre a-si balangani trupul spre marea Sala de Consiliu, loc in care cei cinci sfetnici Sporovaitori ai Regatului Dolofanilor, il asteptau la sfat de taina.

In timpul de veghe inteleptii, s-au aflat intr-o continua ciorovaiala, ciondanindu-se din te
miri ce si mai nimic. Dolofe, are paisprezece ani, e mic de statura, la un metru treizeci si doi, rotunjor la trup, cu obrajorii rosii si ochi bulbucati, ce te privesc cu mirare, de parc-asteapta in permanenta ceva. Gura-i, pina la urechi, i-e plina de zimbete, chiar si-atunci cind e inchisa.

De cind s-a nascut tinarul si-a asteptat rindul la „regie”, pentru c-asa a inteles el de la tatine-su, fostul Rege, mort in urma unui atac de cord, ca domnia e-un fel de spectacol, de orga si lumini si un etern joc de sah.

Conducatorul ostilitatilor, urmas de drept, pe linie heraldica, al celui care a condus destinele regatului, urma sa fie si regizor si scenarist, dar mai ales, sa joace rolul principal in arena pe care are loc competia pentru viata.

Dolofe a traversat culoarele Palatului, trecind printre ostenii care-i asigura paza inarmati pina-n dinti cu sulite si arcuri.

Ordinul primit de ei era de-a nu folosi armele decit in caz de razboi, rolul lor fiind de-a le
zornai, cit mai tare, pentru a-i intimida pe eventualii agresori.

Regentul, vazindu-si soldatii se simtea in siguranta, fiindca aflase de la bunica-su ca-n jocul de sah amenintarea, ca presiune pusa pe adversar, e mai tare ca mutarea.

Cum a ajuns in uriasa Sala de Consiliu, impreuna cu cei doi catelusi, mereu flaminzi si cele doua mite slabe si uscate, puse tot timpul pe rele, s-a asezat pe-un scaun, care s-a rupt imediat, dovedind inc-o data cit de fragil e pentru greutatea sa.

Curtenii se bulucira peste el, sa-l ajute sa se ridice, iar in inghesuiala isi ciocnira burtile intre ei cu-atita putere, incit se ranira.